Cât de mult ne influențează prima impresie?
Categoria: Din cărți · ~7 min citire
„Este acceptabilă, dar nu suficient de frumoasă pentru a mă tenta pe mine.”
Uneori este suficientă o singură propoziție pentru a ne forma o părere despre cineva.
Un comentariu nepotrivit, o privire rece sau un gest pe care îl interpretăm greșit pot influența felul în care privim o persoană mult timp după prima întâlnire.
În Mândrie și prejudecată , Elizabeth Bennet aude această remarcă jignitoare făcută de domnul Darcy la primul bal la care se întâlnesc.
Și, sincer, cred că multe dintre noi am fi reacționat la fel. Cine și-ar mai dori să cunoască un om care vorbește astfel despre ea?
Dar cât de corectă este, de fapt, această primă impresie?
Și, mai ales, cât de dispuși suntem să ne schimbăm părerea atunci când descoperim că ne-am înșelat?
Când auzim doar ceea ce ne confirmă părerea
După acea primă întâlnire, Elizabeth îl consideră pe Darcy arogant și lipsit de respect. Iar când Wickham îi povestește lucruri neplăcute despre el, este dispusă să îl creadă.
Poate pentru că povestea lui se potrivește perfect cu ceea ce credea deja.
Și aici mi-am pus o întrebare: oare de câte ori nu facem și noi exact același lucru?
Să presupunem că întâlnim o persoană care ni se pare rece. Nu zâmbește prea mult, vorbește puțin și nu pare interesată să intre în conversație.
Concluzia? „Este îngâmfată.”
Apoi cineva ne spune că nici lui nu îi place de persoana respectivă. Și parcă avem confirmarea că prima noastră impresie a fost corectă.
Dar dacă este doar timidă? Dacă trece printr-o perioadă dificilă? Dacă pur și simplu nu se simte confortabil printre oameni necunoscuți?
De multe ori nu știm nimic despre ce se întâmplă în viața celuilalt. Și totuși, ne grăbim să punem etichete.
Nu întotdeauna vedem omul așa cum este. Uneori îl vedem așa cum ne-am convins deja că este.
Dar dacă ne-am înșelat?
Unul dintre momentele importante ale romanului este acela în care Elizabeth citește scrisoarea lui Darcy și începe să înțeleagă că lucrurile nu sunt așa cum le-a crezut.
Descoperă că s-a lăsat influențată de propriile prejudecăți și că a avut prea multă încredere în aparențe.
Jane Austen surprinde această realizare în cuvintele lui Elizabeth:
„Cât de umilitor este ceea ce descopăr! [...]
Eu, care mă mândream cu perspicacitatea mea! [...]
Cât de descoperită m-am lăsat în fața vanității! [...]
Până în această clipă, nu m-am cunoscut cu adevărat.”
Mi se pare una dintre cele mai importante idei ale romanului. Elizabeth nu descoperă doar că s-a înșelat în privința lui Darcy, ci și ceva despre ea însăși.
Despre cât de ușor a judecat, cât de mult s-a lăsat influențată și despre faptul că inteligența nu ne ferește întotdeauna de greșeli.
Cred că tuturor ne este greu, uneori, să recunoaștem că ne-am înșelat. Mai ales când am fost foarte convinși că avem dreptate.
Facem asta și în familie?
Citind despre Elizabeth și Darcy, m-am gândit că prejudecățile nu apar doar între oameni care abia se cunosc.
Uneori le întâlnim chiar în propria familie.
De exemplu, când spunem despre un copil: „El este cel încăpățânat”, „Ea este cea sensibilă” sau „Tu mereu te superi din orice”.
Poate că, fără să ne dăm seama, ajungem să privim fiecare reacție a copilului prin eticheta pe care i-am pus-o.
Dacă îl considerăm încăpățânat, atunci când își susține punctul de vedere vedem doar încăpățânarea. Dar poate că, de data aceasta, are un argument bun.
Dacă îl considerăm prea sensibil, riscăm să trecem cu vederea faptul că un anumit lucru chiar l-a rănit.
Și mă întreb dacă nu facem uneori același lucru și în relația de cuplu.
Am putea crede că, după ani petrecuți împreună, ne cunoaștem partenerul atât de bine încât nu mai avem cum să ne înșelăm în privința lui. Știm ce îi place, ce îl deranjează, cum reacționează în anumite situații și, uneori, avem impresia că știm chiar și ce gândește.
Dar tocmai această familiaritate ne poate face să tragem concluzii prea repede.
De exemplu, dacă partenerul este mai tăcut într-o seară, primul nostru gând poate fi: „Oare ce am făcut? Cu ce l-am supărat?”
Recunosc că și eu m-am întrebat de multe ori asta. Când îl vedeam mai tăcut, mă gândeam imediat că poate am spus sau am făcut ceva care l-a deranjat. Dar faptul că el era tăcut nu însemna neapărat că era supărat pe mine. Poate era obosit, preocupat de ceva sau pur și simplu nu avea chef de vorbă.
Și mai este o situație în care cred că multe dintre noi ne putem regăsi.
Avem o mulțime de lucruri de făcut prin casă, suntem obosite și ne-am dori ca partenerul să observe singur că avem nevoie de ajutor. Iar când nu o face, ne supărăm.
„Chiar nu vede câte am de făcut?”
Dar, dacă stăm să ne gândim, de multe ori nici măcar nu i-am spus că avem nevoie de ajutor. Ne-am dorit să știe singur.
Poate pentru că ni se pare firesc ca omul care trăiește alături de noi să observe când suntem obosite. Poate pentru că am vrea să nu fim mereu cele care trebuie să ceară.
Și este de înțeles să ne dorim implicare și inițiativă din partea partenerului. Dar există o diferență între a ne dori să observe și a presupune că lipsa reacției lui înseamnă că nu îi pasă.
Uneori, un simplu „Mă ajuți și pe mine cu asta?” ar putea evita o supărare pe care nici măcar nu am discutat-o.
Desigur, asta nu înseamnă că responsabilitățile familiei trebuie să cadă pe umerii unuia singur sau că trebuie să cerem de fiecare dată ajutor pentru lucrurile care îi privesc pe amândoi.
Dar cred că, într-o relație, avem nevoie și de puțină răbdare, și de comunicare.
Pentru că, oricât de bine ne-am cunoaște, partenerul nu ne poate citi întotdeauna gândurile. Iar noi nu putem ști întotdeauna ce se ascunde în spatele tăcerii lui.
Și noi ce exemplu le oferim copiilor?
Mi-aș dori ca fetele mele să învețe să nu judece oamenii după aspect, haine, situația financiară sau după ceea ce aud de la alții.
Dar, ca în multe alte lucruri legate de educație, nu este suficient să le spun asta. Trebuie să fiu atentă și la propriile reacții.
Dacă eu comentez despre o persoană pe care nici măcar nu o cunosc, ce învață ele?
Dacă aud o bârfă și o transmit mai departe ca pe un adevăr, ce exemplu le ofer?
Și dacă îmi dau seama că am judecat greșit pe cineva, sunt dispusă să recunosc asta în fața lor?
Cred că uneori un simplu „Știi ceva? M-am înșelat în privința acelei persoane” poate fi o lecție mai valoroasă decât zece explicații despre prejudecăți.
Pentru că le arată că nu este o rușine să îți schimbi părerea atunci când afli lucruri noi.
A doua șansă nu înseamnă să ignorăm totul
Faptul că prima impresie poate fi greșită nu înseamnă că trebuie să ignorăm orice comportament nepotrivit.
Dacă cineva ne vorbește urât, ne umilește sau ne tratează fără respect, nu suntem obligați să găsim mereu o explicație care să îi scuze comportamentul.
Nici Elizabeth nu avea de ce să considere acceptabilă remarca jignitoare a lui Darcy.
Dar putea descoperi, în timp, că omul din fața ei era mai complex decât acea primă întâlnire.
Putem să nu acceptăm un comportament și, în același timp, să nu reducem întreaga persoană la acel moment.
Poate că prima impresie ar trebui să rămână doar o impresie
Nu cred că putem evita să ne formăm păreri despre oamenii pe care îi întâlnim. Este firesc.
Dar poate că ar trebui să le privim ca pe niște impresii provizorii, nu ca pe verdicte.
Să ne lăsăm loc să descoperim. Să ascultăm și cealaltă parte a poveștii. Să acceptăm că oamenii sunt mai complicați decât par la prima vedere.
Și, din când în când, să avem curajul să spunem: „Am crezut că te cunosc, dar m-am înșelat.”
Pentru mine, acesta este unul dintre lucrurile care fac din Mândrie și prejudecată mai mult decât o poveste de dragoste.
Nu este vorba doar despre doi oameni care ajung să se iubească. Este și despre doi oameni care trebuie să își înfrunte propriile defecte, să își recunoască greșelile și să învețe să îl privească pe celălalt altfel.
Iar asta este o lecție care nu își pierde valoarea odată cu trecerea timpului.
Voi v-ați format vreodată o părere greșită despre cineva, pentru ca mai târziu să descoperiți că persoana respectivă era cu totul altfel?
Sau vi s-a întâmplat să fiți voi cei judecați greșit după prima impresie?
Vezi și articolele din Din cărți.